În actualul context economic italian, primim tot mai multe solicitări din partea clienților cu privire la posibilitatea transferului sediului lor social din Italia în România. Nu de multe ori, consultanți români sau italieni le sugerează că este vorba de o simplă schimbare de sediu social, pentru care ar trebui respectată doar legislația română cu privire la acest tip de procedură.

Or, legislația română nu cuprinde prevederi cu privire la schimbarea sediului social al unei societăți străine în România, ci doar cu privire la schimbarea sediului unei societăți europene (SE) cu sediul în străinătate în România[i].

Conform regulamentului CE nr.2157/2001, caracteristicile cele mai importante ale unei SE sunt următoarele:

–          Personalitate juridică;

–          Existență sub forma unei societăți anonime – în Italia și România, sub formă de societate pe acțiuni;

–          Capital social cu valoare exprimată în valuta euro, de minim 120.000 euro (valoare minimă preluată și de legislația română);

–          Denumirea unei societăți europene, care trebuie să includă abrevierea “SE”;

–          Implicarea angajaților în activitatea societății, cu respectarea prevederilor Directivei 2001/86/CE, transpusă de HG nr.187/2007 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene.

O societate anonimă (societate pe acțiuni în conformitate cu legislația italiană și română) poate fi transformată într-o SE, cu condiția îndeplinirii condițiilor de mai sus și în conformitate cu procedura stabilită prin Regulamentul CE nr.2157/2001. Transformarea într-o SE și transferul sediului social într-un alt stat membru al UE nu pot fi realizate într-o singură etapă.

În ceea ce privește fuziunea transfrontalieră, aceasta este de asemenea reglementată în România de Legea nr.31/1990 a societăților, și mai exact de art.251² -251¹⁹. În Italia, sediul materiei este Legea nr. 108/2008 privind fuziunea transfrontalieră. Legislația ambelor state transpune la nivel național Directiva n.78/855/CEE a Consiliului Comunităților Europene privind fuziunile societăților comerciale pe acțiuni, Directiva UE 2005/56/CE privind fuziunile transfrontaliere ale societăților comerciale pe acțiuni, respectiv Directiva Consiliului n.2001/23/CE a Uniunii Europene cu privire la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul unui transfer de afaceri, sau unitate de afaceri sau de unități.

Definițiile celor trei tipuri de fuziune transfrontalieră rezultă din art.251⁴ din lege. Este vorba de operațiuni similare fuziunilor naționale, respectiv fuziune transfrontalieră prin absorbție; fuziune transfrontalieră prin contopire și constituirea unei noi societăți; și fuziune transfrontalieră prin   absorbția unei societății deținute în întregime. Elementul esențial pentru a ne afla în prezența unei fuziuni transfrontaliere, în oricare dintre cele 3 forme, este acela ca societățile implicate să fie guvernate de legislațiile a două state membre ale Uniunii Europene diferite.

Procedura de fuziune transfrontalieră demarează prin redactarea de către administratorii societăților de naționalități diferite implicate în operațiune a Proiectului comun de fuziune transfrontalieră. Este important de menționat că acest proiect trebuie să îndeplinească atât condițiile minime ale legislației române, cât și condițiile legislației celeilalte societăți, în cazul de față ale legislației italiene. Din experiența proprie, chiar dacă legislațiile celor două state sunt foarte asemănătoare, dorim oricum să precizăm că există elemente importante de diferențiere, atât de fond, cât și de formă, a respectivului proiect.

Față de prevederile cu privire la fuziunile naționale, trebuie subliniat că proiectul comun de fuziune transfrontalieră trebuie să conțină prevederi și cu privire la efectele fuziunii asupra locurilor de muncă ale angajaților societăților participante, precum și eventualele mecanisme de implicare a angajaților.

Un alt element de diferențiere îl reprezintă obligativitatea atașării la proiect, ca și anexă, a propunerii de act modificator al actului constitutiv al societății beneficiare a fuziunii.

Pentru a evita întârzieri datorate traducerii proiectului din limba unui stat membru în limba celuilalt stat membru (în cazul de față din română în italiană și invers), în practică, proiectul se redactează direct în ambele limbi, această formă fiind de altfel acceptată atât de către Registrul Comerțului Român, cât și de autoritatea competentă italiană.

Din punct de vedere al procedurii române, publicarea proiectului comun de fuziune în Monitorul Oficial român poate fi înlocuită cu publicarea pe pagina proprie web a societății române implicate în fuziune.

Ca și în cazul fuziunii naționale, creditorii societăților ce participă la fuziune au dreptul de a face opoziție la proiect în termen de 30 de zile de la publicare. Termenul de 30 de zile este un termen de decădere, atât în legislația română cât și în legislația italiană.

După expirarea termenului de opoziție și în cel mult 90 de zile de la data publicării proiectului comun de fuziune, adunarea generală a fiecăreia dintre societățile participante va hotărî asupra proiectului, cu respectarea prevederilor privind convocarea respectivei adunări și în condițiile stabilite de statut pentru modificarea actului constitutiv. Dacă legislația română nu impune respectarea vreunei alte condiții cu privire la forma hotărârii de aprobare a fuziunii, trebuie remarcat faptul că în conformitate cu legislația italiană hotărârea adunării generale a asociaților societății italiene trebuie să fie semnată în formă autentică.

De asemenea, conform legislației italiene, după expirarea termenului de opoziție (calculat de la data publicării proiectului, în România sau în Italia, depinde în care dintre țări a avut loc mai târziu această publicare) și verificarea legalității documentelor și a respectării procedurii legale, notarul public italian este cel care redactează și autentifică „actul de fuziune”. Redactarea acestui document, care constată legalitatea procedurii, este urmată de o simplă înscriere a fuziunii la Camera de Comerț italiană, fără a mai fi necesară verificarea legalității de instanța judecătorească, așa cum se întâmplă conform legislației române.

Conform art.4 din OUG nr.116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului, în cazul fuziunii transfrontaliere, competenţa de verificare a legalităţii hotărârii asupra fuziunii şi, după caz, a actului constitutiv ori a actului modificator, precum şi competenţa de soluţionare a cererii de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor de fuziune transfrontalieră aparţin instanţei, respectiv Tribunalului competent teritorial în funcție de sediul societății române ce participă la procedură.

Cererea de înregistrare pentru această a doua fază a fuziunii se depune la Oficiul Registrului Comerțului, însoțită de toate documentele prevăzute de Normele Metodologice din data de 10.10.2008 privind modul de ținere a registrelor comerțului, inclusiv de documente ce atestă procedura efectuată în Italia. Oficiul Registrului Comerțului înaintează dosarul, în termen de 3 zile de la primire, Tribunalului competent teritorial. OUG nr.116/2009 prevede și faptul că aceste cereri sunt soluţionate de Tribunal de urgenţă şi cu precădere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Hotărârea instanţei este executorie şi este supusă numai recursului.

După redactare, hotărârea Tribunalului este transmisă înapoi către Oficiul Registrului Comerțului, înregistrându-se un nou dosar, a cărui soluționare are ca efect emiterea certificatului de înregistrare mențiuni. De la această dată își produce de drept efectele procedura de fuziune (cu excepția cazului în care părțile au stabilit ca operațiunea să aibă efect la o altă dată, conform art.251¹⁵ alin.2, lit.b din Legea societăților[ii]).

În ceea ce privește societatea italiană, aceasta este radiată din registrul societăților italian în baza notificării primite de Camera de Comerț respectivă de la Oficiul Registrului Comerțului român, conform art.251¹³ și art.251¹⁴ alin.4 din Legea societăților. Din practica noastră, aceste notificări sunt transmise de Oficiile Registrului Comerțului român în circa 2 săptămâni, acest termen putând însă să difere, în funcție de fiecare registru român în parte.

În concluzie, dacă pentru societățile europene considerăm că transferul sediului social în România este calea cea mai simplă pentru a atinge scopul urmărit, pentru societățile care nu sunt înregistrate ca societăți europene și pentru care condițiile prevăzute de lege sunt greu de îndeplinit, fuziunea transfrontalieră este procedura pe care o recomandăm a fi urmată.
Mihaela Zlate, avocat, colaborator Boscolo&Partners Consulting