Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanţii G.G. şi G.L., prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea au solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S. şi SC S.M.O. SRL să se constate că a intervenit prescripţia dreptului pârâtei A.V.A.S. de a pune în executare contractele de cesiune de creanţă din 13 decembrie 1999, şi, în consecinţă, să se dispună încetarea oricăror forme de executare silită, precum şi radierea ipotecilor înscrise în cartea funciară în baza contractelor de garanţie imobiliară din 1998.
Prin sentinţa nr. 5/C din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 158 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat recurs, iar prin decizia comercială nr. 1628 din 26 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1006/35/2008 recursul a fost respins ca nefondat, constatându-se legalitatea hotărârii atacate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 104 din 08 octombrie 2010 în Dosarul nr. 7477/2/2009, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea constatând existenţa autorităţii de lucru judecat.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1146 din 16 martie 2011, când a fost casată sentinţa recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 130 din 03 noiembrie 2011 a admis acţiunea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanţii G.G. şi G.L. şi a constatat stingerea prin prescripţie extinctivă a ipotecilor constituite prin contractele de garanţie imobiliară autentificate în 14 decembrie 1998, în 20 ianuarie 1998, în 13 august 1998.
În argumentarea acestei sentinţe Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că în cauză, faţă de data încheierii contractelor de credit, respectiv în anul 1998, la data preluării creanţelor de către A.V.A.S. dreptul de a cere executarea silită, conform dreptului comun, nu fusese prescris, astfel încât se aplică termenul de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, care începe să curgă de la data de la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, respectiv de la data scadenţei.
Procedând la calcularea termenului de prescripţie de la data scadenţei, respectiv de la 31 iulie 1999 pentru linia de credit din 13 august 1998 şi de la 31 decembrie 1999 pentru linia de credit din 28 ianuarie 1998, reînnoită la 14 decembrie 1998 şi 31 decembrie 1998, se constată că la data comunicării titlurilor executorii de către A.V.A.S., respectiv 04 februarie 2008 acesta era împlinit.
Faţă de susţinerea pârâtei în senul că termenul de prescripţie s-a suspendat ca urmare a declanşării procedurii prevăzute de art. 35 şi 36 din Legea nr. 64/1995 faţă de cele două societăţi, s-a reţinut că la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva celor două debitoare nu era iniţiată nicio executare silită a creanţelor astfel încât prevederile menţionate să-şi producă efectele în sensul suspendării termenului de prescripţie.
Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea cărora a susţinut, în esenţă, că în rejudecare Curtea de apel nu a mai analizat puterea lucrului judecat în Dosarul nr. 3720/2/2008 prin raportare şi la acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind încălcate prevederile art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.
Recurenta susţine că nelegal arată judecata fondului că dreptul de a cere executarea silită s-a născut la data scadenţei întrucât potrivit normelor speciale ale O.U.G. nr. 51/1998, dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită s-a născut la data preluării creanţei, respectiv 13 decembrie 1999, mai înainte de această dată neavând dreptul de a cere executarea silită în baza normelor de ordine publică.
Totodată, recurenta susţine că în mod greşit s-a ignorat aplicabilitatea prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la întreruperea cursului prescripţiei, la data la care a fost formulată declaraţia de creanţă.
Redând textul art. 36 din Legea nr. 85/2006, recurenta susţine că în perioada în care societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului termenul de prescripţie a fost suspendat de drept, iar după data închiderii procedurii a început să curgă un nou termen de prescripţie de 7 ani.
Recurenta, făcând referiri la dispoziţiile art. 137 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, susţine că contestatorii sunt codebitori ai obligaţiei de plată asumate prin titlul de creanţă şi cum pentru datoria principală prescripţia s-a întrerupt, întrucât art. 35 din Legea nr. 64/1995, republicată, operează imperativ şi suspendă toate acţiunile judecătoreşti pentru recuperarea creanţelor şi pentru garanţie, ca accesoriu, prescripţia a fost întreruptă.
Raportându-se la dispoziţiile art. 1872 şi art. 1873 C. civ. ce a reglementat modul în care se răsfrânge şi asupra accesoriului, întreruperea cursului prescripţiei în privinţa principalului, recurenta a susţinut că garanţia ipotecară fiind accesorie datoriei pe care o garantează şi deplin subordonată principiului accesorium sequitur principale, garantului îi pot fi opuse şi acesta la rândul său putând opune toate excepţiile care vizează datoria principală, ca accesoriu al acesteia.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei criticate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei invocată de contestatori şi pe fond respingerea acţiunii modificate ca neîntemeiată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra sentinţei atacate, în raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat în limitele şi pentru raţiunile ce urmează:
Instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită (singurul motiv al contestaţiei la executare), cu ignorarea textelor legale aplicabile.
Astfel, Decretul nr. 167/1958 prevede, pe de o parte, suspendarea cursului prescripţiei (art. 13 şi 14), iar pe de altă parte, întreruperea acestuia (art. 16) cea dintâi constând în oprirea temporară a curgerii ei, pe timpul cât durează cauza suspendării, în timp ce întreruperea prescripţiei, presupune ştergerea prescripţiei scurse până la data survenirii cauzei întreruptive şi începerea unei noi prescripţii.
Totodată, prin art. 36 din Legea nr. 64, republicată şi modificată prin actele normative emise ulterior, respectiv Legea nr. 85/2006, s-a prevăzut că deschiderea procedurii falimentului (insolvenţei) suspendă orice termen de prescripţie, cursul prescripţiei reluându-se după 30 de zile de la data încheierii procedurii.
Potrivit art. 1868 C. civ., cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei dacă asupra acestei cereri s-a pronunţat instanţa de judecată prin hotărâre definitivă. În acest caz, nicio prescripţie nu curge de la formarea cererii de chemare în judecată şi până la pronunţarea unei asemenea hotărâri.
În speţă, împotriva debitoarei SC S.M.O. SRL s-a formulat o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă la data de 08 septembrie 2000 în Dosarul nr. 5759/111/2000 aflat pe rolul Tribunalului Bihor, iar împotriva debitoarei SC E.O. SRL procedura insolvenţei a fost deschisă la data de 28 octombrie 2002 în Dosarul nr. 300/F/2001 al Tribunalului Bihor şi închisă irevocabil prin decizia nr. 9 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Oradea.
Potrivit textului legal menţionat, la data depunerii cererilor de deschidere a procedurii de insolvenţă faţă de debitorii principali a intervenit suspendarea cursului prescripţiei. Se constată că această suspendare a intervenit în cadrul termenului de prescripţie, dosarul de insolvenţă al debitoarei SC S.M.O. SRL nefiind soluţionat definitiv, procedura de insolvenţă nefiind încă finalizată.
Potrivit art. 1873 C. civ., întreruperea civilă a prescripţiei (prin formularea cereri de chemare în judecată) făcută în contra debitorului principal, are efecte şi în contra cauţiunii. Astfel, formularea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă împotriva debitorului principal, urmată de pronunţarea sentinţei de deschidere a procedurii a avut ca efect nu numai suspendarea cursului prescripţiei faţă de acesta, ci, în conformitate cu textul legal citat, a provocat şi suspendarea cursului prescripţiei care curgea în favoarea garanţilor ipotecari.
Având în vedere că dreptul de a executa obligaţiile principale asumate de către SC E.O. SRL şi SC S.M.O. SRL nu este prescris, prescripţia fiind suspendată, nici dreptul de a executa garanţiile, ca accesorii ale obligaţiei principale nu pot fi prescrise, având în vedere principiul „accesoriul urmează regimul juridic al principalului” şi din interpretarea „per a contrario” a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, contractele de garanţie imobiliară au un caracter accesoriu faţă de contractele de împrumut bancar.
În consecinţă, cu nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de fond, a constatat prescris dreptul de executare silită împotriva garanţilor ipotecari, în condiţiile în care exista o întrerupere civilă a termenului de prescripţie.
Faţă de considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.V.A.S. va fi admis. În raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, sentinţa de fond va fi modificată în sensul respingerii contestaţiei la executare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 130 din 03 noiembrie 2011 şi a încheierii din 27 octombrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Modifică în tot sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţii G.G. şi G.L. ca neîntemeiată
Irevocabilă.